- Se sopteste pe la colturi ca aveti o casnicie de invidiat. Domnule Bojor, povestiti-ne, va rugam, cum ati cunoscut-o pe sotia dvs.

- Ne-am cunoscut cand eram studenti, in trenul Bucuresti – Gheorghieni. Eram responsabil cu sportul, la Comitetul Sindical al Facultatii de Medicina din Bucuresti si organizasem o excursie, cu studenti si profesori, in Muntii Suhard, la schi. Plecaseram toti, cu un tren personal, de noapte. Nu erau multe locuri de dormit, asa ca in compartiment i-am lasat pe ceilalti sa doarma pe locurile de dedesubt, iar noi doi ne-am suit, ca niste alpinisti, tocmai… in plasa in care se puneau bagajele. Acolo, la inaltime, am povestit jumatate de noapte si am si adormit la un moment dat. Cand am ajuns, insa, la cabana si toti au fost repartizati in camere, s-a dovedit ca eu am ramas fara pat. Asa ca fetele m-au luat in dormitorul lor. Eram eu si opt fete, ca un sultan cu opt cadane. Nu m-au lasat pana nu mi-au legat un turban pe cap, iar ele si-au legat cearsafuri albe. (rade) Atunci s-a nascut frumoasa poveste de dragoste dintre mine si Mioara. Ani de-a randul apoi am tot urcat pe culmi amandoi. Eu ma ocupam si cu cartarea muntilor. Plecam si, cate sase, sapte zile, nu intalneam picior de om. Jumatate din Carpati i-am facut impreuna.

- Ati implinit, nu de mult, 50 de ani de casnicie. Cum e dragostea la varsta asta?

- E o dragoste platonica, frumoasa, tandra si inteleapta. E o iubire foarte spiritualizata. Acum doi ani, am sarbatorit nunta de aur la Manastirea
Pangarati, o cetate din secolul XIV, din judetul Neamt. O prietena foarte buna de acolo, Iulia Barbu, care a vrut sa fie si nasa noastra, a organizat totul absolut minunat. Am avut 25 de invitati. S-a facut o slujba frumoasa, in biserica si apoi am fost la masa. Au fost clipe extraordinare, care ne-au inaltat spiritual, ne-au facut sa continuam drumul nostru cu fruntea sus, cu bucurie si totdeauna cu fata la lumina. La varsta noastra, e mai important ca oricand sa mergi cu fata spre lumina, spre bucurie, spre Dumnezeu.

- Ati gasit in toti anii acestia reteta unei casnicii care sa nu schiopateze?

- Secretul sta ascuns in anii de dinainte de casnicie. Eu le recomand tuturor sa nu se aprinda la prima scanteie.

Si sa fie prieteni – doi, trei, patru ani inainte. Sa nu se arunce intr-o valtoare pasionala, din care nu se alege nimic. In anii acestia de prietenie se verifica totul si se calmeaza toate conflictele: diferentele financiare, ca unul are mai multi bani, ca altul are mai putini, ca unul e mai cheltuitor, ca altul e mai dezordonat sau mai incapatanat si asa mai departe. La fel si cu cele intelectuale si spirituale. Noi, inainte sa ne casatorim, ne-am si certat, ne-am si despartit, pana ce am lamurit absolut toate lucrurile intre noi. Eu eram o fire mai iute, un scorpion ardelean mai agresiv, ea era mai blanda, mai intelegatoare. Casatoria, sa stiti, nu rezolva asperitatile, ci le accentueaza. De aceea, cand intri in ea, iubirea ta trebuie sa fie limpede si curatata, nu tulbure si maloasa. Casnicia nu se face cu gandul ca unele lucruri se rezolva pe parcurs. Casnicia e un pas definitiv, care nu trebuie facut in pripa, ci cu seriozitate. Daca ai luat drumul asta, trebuie apoi sa-l urmezi cu devotament, concesie si intelegere permanenta pentru cel de langa tine. In epoca moderna, casniciile esueaza adesea, pentru ca s-au estompat foarte mult preludiile. Preludiul e foarte important in dragoste. Asteptarea e cea care face lucrurile sa creasca, le umple de mister si de farmec, le da greutate. Astepti, cu emotie, sa afli daca femeia pe care o placi va fi tandra sau jucausa, daca va sti sa te mangaie. Cand aveam 14 ani, am plecat la pescuit pe valea Bistritei si am poposit sa dormim la unul dintre cei unsprezece frati ai familiei Chirileanu (fratele cel mare a fost editorul operelor lui Ion Creanga). In seara aceea se adunasera acolo vanatori si pescari sa-l asculte pe scriitorul Mihail Sadoveanu.
Imi aduc si acum aminte cum povestea cu vocea lui groasa si leganata: “Mai, copii, maaaaai, sa stiti un luuuuucru: la pescuit, la vanatooooare si in draaagoste, preliminariile sunt totul!”. (rade) Ai tras glontul, ai doborat caprioara! Actul sexual, in sine, reduce totul la nimic. Mai ales ca dupa aceea, in loc sa mai stea sa-si mangaie sotia, sa o copleseasca de afectiune, cei mai multi se intorc pe spate si sforaie.

- Totusi, de-a lungul unei casatorii, oamenii se schimba, nu mai traiesc emotia de la inceput, ca atunci cand si-au jurat credinta. Prietenia preliminara nu garanteaza mereu fericirea.

- Oamenii nu se schimba fundamental, ei raman aceiasi, ce se schimba sunt niste preocupari exterioare. Iar daca intr-adevar se schimba, raceala care apare e cel mai adesea din vina amandurora, ca n-au stiut cum sa hraneasca focul de la inceput si ca focul lor nu a avut si suport spiritual, in credinta. Oamenii ii acuza pe ceilalti ca s-au schimbat cand, de fapt, ei asa fusesera dintotdeauna, doar ca valvataia de la inceput i-a orbit. Si apoi se trezesc ca nu le mai place de cel pe care si l-au ales si incearca sa-l modifice dupa gustul lor. Asta e semnul ca lipseste iubirea adevarata. De aceea, repet, nu-i decat o solutie: deschideti bine ochii, inainte sa va legati la cap.

“Vibratia iubirii rezista si in moarte”

- Ce e de facut cand incep sa apara conflictele, cand intre soti intervin raceala si tradarea?

- Daca ai neglijat preludiul casatoriei, conflictele apar mai mult ca sigur! Noi, in 52 de ani de casnicie, nu ne-am certat niciodata! N-am avut nici un conflict. Stiu ca pare greu de crezut. Am functionat numai pe concesie si intelegere reciproca. Dar pot intelege ca se intampla la altii si ca viata devine atunci insuportabila. Eu sunt pentru separare, nu pentru divort! Tu mergi pe calea ta, eu merg pe calea mea. Dar nu cu scandal, nu cu certuri, nu cu suferinta. Astepti si cugeti in liniste si tihna, vorbesti totul cu calm, fara nervi, iar despartirea sa fie in luciditate. Apoi, daca se ajunge la tradare, e si mai trist. Libertatea e una, libertinajul e alta. Si libertinajul calca libertatea. De la tradare incep sa se strice toate.

Se sfarma si increderea, si misterul, si bucuria. Unii o fac pentru ca sunt inconstanti si in viata de zi cu zi, pentru ca se lasa foarte usor prada placerii si nu au suportul afectiunii spirituale, pentru ca sunt obisnuiti sa consume, nu sa daruiasca. Altii, pentru ca nu se potrivesc din punct de vedere sexual. Nu-i poti lua omului dorinta de mai bine, de o legatura mai stransa, de o intimitate mai profunda. Va cauta intotdeauna ceva mai adevarat, care sa-l implineasca mai adanc, care sa-i acopere golul pe care il are. Trebuie sa avem rabdare sa gasim pe cineva din acei 5% din oameni care gandesc la fel cu noi. In toata istoria civilizatiilor, oamenii nu au avansat prin gloata, prin turma, ci prin unicitate, prin singularitate. Apoi, nu suntem numai creier, nici doar spirit, nici doar trup. Suntem toate trei si avem nevoie in egala masura de toate trei. Fara una dintre ele, nu e intalnirea adevarata! Si va spun eu ca nu e minciuna, intalniri din astea
chiar exista.

- Credeti ca e importanta potrivirea sexuala intre doi oameni?

- E foarte importanta! Face parte din natura umana. La toate animalele exista o perioada de rut, primavara sau toamna. Noi nu avem o asa perioada. Pentru ca noi, oamenii, dincolo de perpetuarea speciei, in lupta aceasta acerba pentru existenta, avem nevoie si de relaxare. Iar actul sexual e una dintre cele mai frumoase si mai depline desfatari. Dar sexualitatea nu e totul. Ca dovada ca atunci cand inaintezi in varsta si ea se stinge, ramane caldura acumulata a dragostei din toti anii de dinainte, e ca un cont in care ai facut economii. Raman tandretea, atingerile, mangaierile, luatul in brate si vibratia aceea profunda a unei iubiri care va
rezista si in moarte. Pentru ca doua suflete care se iubesc se vor iubi la fel si dincolo. Viata adevarata nu e aici. Viata adevarata incepe de-abia dupa moarte. Iar eu sunt convins ca si acolo voi fi cu Mioara de mana.

- Ati avut, cu siguranta, si momente de cumpana. Cum mai poti pastra taina dragostei, cand viata te pune in situatii dificile?

-Daca trebuie sa treci un rau mare si involburat peste o punte foarte ingusta si il treci tinandu-te de mana cu celalalt, ajungi dincolo cu bine si ai cu cine sa te bucuri ca ai infruntat provocarea. Daca fiecare trece puntea singur, riscurile sunt si ele impartite. Se va simti fiecare lasat la greu, fiecare il va acuza pe celalalt, frustrarea va creste si o mare singuratate isi va face cuib intre ei. De dezamagire, vor impartasi tot mai putine lucruri, vor ajunge dincolo fiecare pe cont propriu, nu vor mai avea motiv sa se bucure si nici chef de vorba, o vreme vor mai merge poate alaturi, dar apoi fiecare va lua alt drum.

Si noi am avut foarte multe momente dificile de trecut. N-am fost o familie bogata. Tatal meu, desi fusese profesor de Stiinte Naturale (avusese doua catedre), a pierdut tot. Toata averea noastra a fost nationalizata. Socrul meu era mecanic pe locomotiva cu aburi. La inceput, de exemplu, cand Mioara era inca studenta, locuiam intr-un apartament din acela colectiv stalinist, alaturi de alte trei familii, cu baie comuna si toaleta comuna. Si am hotarat sa strangem bani, sa depunem la primarie, ca sa primim casa cu ajutorul statului. Au fost ani grei, in care ne-am rupt de la gura distractiile, placerile. Dar am ramas uniti, nu ne-am dezbinat. Mai tarziu, cand eu am devenit consilier si expert pentru dezvoltare industriala al Natiunilor Unite, in Katmandu, ca sa pot definitiva ultima faza a unui proiect de constructie a primei industrii farmaceutice pe baza de plante medicinale din flora nepaleza, a trebuit sa locuiesc acolo doi ani de zile. Baiatul meu era mic, avea 12 ani, nu puteam sa ma vad cu familia decat o luna pe an, cand ma vizitau ei acolo. Ne era foarte dor unuia de celalalt. Dar cand legatura spirituala e puternica, nici distanta nu te poate indeparta. Nu casnicia e grea, viata e grea! Si fiecare trebuie sa invete sa-si duca crucea. Efortul depus in viata asta nu ne coboara, ne face mai puternici, ne purifica, ne ajuta sa gasim in noi resurse continue, sa devenim mai buni, mai creativi. Totul e sa nu intri in starea de depresie, de deznadejde, de indiferenta. Sa suferi cu speranta, cu credinta, ca numai atunci suferinta are un folos. Exista si o ruga care mie imi e foarte draga: 

 ”Doamne, fa din suferinta 

 Pod de aur, pod inalt. 

 Fa din lacrima velinta 

 Pentru un pat afund si cald. 

 Din lovirile nedrepte 

 Faguri faca-se si vin. 

 Din cadere – scari si trepte 

 Pentru un urcus alpin 

 Din veninul pus in cană 

 Fă miresme ce nu pier. 

 Fă din fiecare rană 
O cădelniţă spre cer; 

 Şi din fiece dezastru 

 Si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru 

 Si fă zâmbet înţelept.”  - Metanie (versuri Radu Gyr)  

                             Sa nu uitam ca viata noastra e un urcus pe munte. Cu cat urci mai sus, cu atat orizontul se largeste si cuprinzi din ce in ce mai mult. “Dragostea este un miracol. Casnicia, nu.”- Exista gesturi care pot inalta o iubire si pot s-o coboare?

- Orice gest care izvoraste din dragoste, din adancul sufletului, ridica iubirea. O pietricica, o frunza, un avion de hartie pe care il daruiesti cu toata dragostea e impregnat de tine. Altminteri, poti darui cadouri scumpe, golite de orice semnificatie. Mi s-a intamplat de multe ori sa nu am bani si, cand coboram de pe munte, sa aduc o floricica mica, presata, sau o crenguta inflorita. Primavara, ii aduceam Mioarei liliac de munte. Liliacul de munte e destul de rar in muntii nostri. E mov si alb, mai mic decat cel obisnuit, infloreste cand inca e zapada, nu are frunze, apar doarflorile, in schimb ii simti parfumul de la o suta de metri. La inceputul verii, ii aduceam rododendron inflorit. Mai tarziu, aparea ghintura cu flori albastre. Dragostea e un miracol lasat de Dumnezeu pe pamant. Dar casnicia nu e un miracol. O casnicie fericita e o armonie care se cladeste in fiecare an, caramida cu caramida. Trebuie continuata pana la ultima clipa a vietii. E o constructie, nu e o joaca. Nimic nu e dat de la sine.

“Lipiti-va de oameni bogati spiritual.”

- Vorbeati la un moment dat de suportul spiritual. V-a ajutat credinta pe care o aveti amandoi in Dumnezeu?

- Credinta in viata vesnica e secretul oricarei iubiri si secretul tineretii la orice varsta. Cred in tinerete fara batranete si viata fara de moarte! Cea mai importanta lectie pe care am invatat-o tine de intelegerea vietii ca o piramida in varful careia se afla Dumnezeu. Eu nu sunt religios, dar sunt foarte credincios. Crezul meu, spre stupefactia multora, se opreste brusc.

“Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute.” Punct. De aici incolo incepe religia. Pe Dumnezeu l-am simtit de zeci de ori, la marile inaltimi, acolo unde nu eram decat eu, El, bolta instelata si linistea universului. L-am mai simtit cu adevarat aproape in Himalaya , la ultima mea expeditie, in 1985, cand urcam varful Ganesh Himal (7300 m), Muntele Sacru, Lacasul Zeilor. Am fost primul european caruia i s-a dat voie sa patrunda acolo. Am dormit in cort, la baza muntelui, la 5000 de metri. M-am trezit noaptea pe la ora doua, cerul era plin de stele si luna plina. La noi nu se vede asa ceva, cand luna e plina, stelele se estompeaza. Am luat aparatul, l-am pus pe trepied si am facut o fotografie lenta. Am lasat zece minute diafragma deschisa. Cand am developat-o, se vedea in ea tot universul: stelele care erau aproape de centrul obiectivului erau puncte, cele care erau aproape de margini iesisera raze. Am pierdut fotografia la o expozitie, dar o am vesnic in minte. Pentru ca atunci am inteles ce inseamna divinitatea, fuga aceasta dupa cunoastere si perfectiune. Pe masura ce ajungi mai aproape de Dumnezeu, si El mai face un pas inainte. Si devenirea ta e continua. Apuci o cale care nu se epuizeaza niciodata, te creeaza si te innoieste continuu. La fel e si in iubirea adevarata. Nu-l poti epuiza pe celalalt, decat daca vezi din el doar exteriorul, daca divinitatea din el ti-e indiferenta. Atunci cand pornesti impreuna la drum, descoperi in fiecare zi alte frumuseti, alte bucurii, alte valori, care nu te despart de celalalt, ci te unesc si mai tare. Peste flacara aia a dragostei de la inceput se adauga intelegerea, prietenia, iubirea. Exista trei mari virtuti: credinta, speranta, iubirea. Cand le ai pe toate, evoluezi spiritual alaturi de celalalt. Si atunci e splendid!

- Traim o epoca in care totul pare posibil, dar avem tot mai putine modele si suntem tot mai dezorientati. Poate de aceea si casniciile esueaza!

- Tinerii au nevoie de modele. Eu insumi am avut trei mentori, de la care am invatat lucruri esentiale. Primul a fost doctorul Victor Bojor, fratele tatalui meu, de la Gherla, Episcop de Cluj. Al doilea a fost parintele Suciu, de la Targu Mures, preot tanar si filosof, ajuns Episcop, a facut puscarie comunista si a fost asasinat in Sighetul Marmatiei. De la ei am inteles cat de important e sa-ti traiesti viata in vecinatatea lui Dumnezeu. Cat de important e sa nu uiti ca in spatele tuturor lucrurilor care ne inconjoara, in spatele tuturor fiintelor, se afla El.

Bucuria de-a trai n-are varsta.
Ca cel mai important lucru e sa iubesti si ca bucuria nu vine decat prin iubire. “Dieu donne a ceux qui se donnent”. Dumnezeu daruieste celor care se daruiesc! O vorba pe care o stiu de la monseniorul Ghika, cel de-al treilea mentor spiritual al meu. Cunostea opt limbi, stia biologie, chimie, medicina. Era dotat cu toate calitatile si virtutile si era foarte credincios. Eram surprins sa ascult de la el niste lucruri formidabile, despre sufletul plantelor, despre afectiunea lor, despre o spiritualitate care exista in natura, la orice nivel. Imi vorbea despre terapia florala, despre energiile plantelor si despre comunicarea spirituala intre floare si om, lucru pe care il intuise in vremea aceea doctorul Edward Bach, care instituise terapia florala. Oameni ca ei au dus lumea inainte. Trebuie sa intelegem ca nu mai avem prea mult timp pentru evolutie. Suntem pe buza prapastiei, lumea sta sa se prabuseasca moral, etic si spiritual. Lipiti-va de oameni bogati
spiritual! Si ancorati-va in franghiile puternice ale iubirii si credintei, in valorile adevarate si neschimbatoare ale vietii.

Si nu mergeti chiar la marginea prapastiei, veti vedea de departe cum multi vor incepe sa cada. Salvarea nu mai e posibila acum prin evolutie liniara, ci prin evolutie geometrica. 3 si cu 3 fac 6. Dar 3×3 fac 9. Si 9×9 fac 81. Nu e suficient doar sa te aduni cu cei de o seama cu tine. Oamenii de bine trebuie sa se inmulteasca. Sa fie tot mai multi!- Daca inchideti ochii cateva secunde, si va ganditi la iubirea pe care ati trait-o, ce imagine va vine in minte? – O vad pe sotia mea, care e de o delicatete si de o finete deosebite. O vad tinandu-ma de mana, in vacantele noastre. Nu le-am intrerupt niciodata. Si anul acesta am fost la Vatra Dornei, am fost la Balcic si acum vom pleca la Malaga, in Spania. Ii vad gesturile ei de tandrete, grija pentru sanatatea mea, pentru ce pun in farfurie, ingrijorarea pentru excesele mele de scorpion, o vad cu cat drag ma tempereaza. Si ii vad lumina iubirii din ochi.

       Un barbat si o femeie se casatorira la o varsta inaintata si spre  marea lor bucurie si surprindere avura un copil. Il crescura cu toata  iubirea si grija lor si, desi erau foarte saraci, il trimisera la  scoala unui intelept pentru ca si sufletul sa-i fie cultivat. Intors  acasa, baiatul avea o singura dorinta: aceea de a-i rasplati pe parintii sai.
 
        “Ce lucru as putea face care sa va faca intr-adevar placere?”
        ”Lucrul cel mai drag noua esti tu, fiule”, raspunsera  batranii. “Dar daca totusi tii sa ne faci un dar, adu-ne putin vin. Ne place foarte mult si sunt ani de zile de cand n-am mai baut un strop macar…”
       Baiatul nu avea o letcaie. Intr-o zi, pe cand mergea prin padure sa taie lemne, isi muie mainile in apa care curgea dintr-o cascada si bau: i se paru ca apa avea gustul celui mai bun si mai limpede vin  pe care-l gustase vreodata. Umplu un ulcior pe care-l avea cu el si se  intoarse in graba acasa.
      “Iata darul meu”, le spuse parintilor. “Un ulcior de vin, doar pentru voi.”
      Parintii au gustat apa si, desi nu simteau decat gustul apei, i-au zambit  si i-au multumit din inima.
      “Saptamana viitoare va voi aduce un altul”, le spuse baiatul. Si asa a facut, multe saptamani la rand.
       Batranii au intrat in joc: au baut apa cu mult entuziasm si erau bucurosi sa vada bucuria inflorind pe chipul fiului lor. Astfel, s-a intamplat ceva nemaipomenit: bolile si ridurile le-au disparut, ca si cum acea apa ar fi avut ceva miraculos.
 
 Este minunea cuvantului “multumesc”. Sunt persoane care spala, calca, gatesc pentru altii, timp de zece, douazeci, treizeci de ani. Le tin  companie, ii ingrijesc, ii iubesc zi de zi si totusi, n-au auzit  niciodata spunandu-li-se “multumesc!”.

 A spune “multumesc” nu e o chestiune de politete. Inseamna sa-i spui celuilalt: “Stai! Mi-am dat seama ca existi!” De aceea lumea e plina  de atatea persoane care nu se vad cu adevarat.

                One day the king and his friend were out on a hunting expedition. The friend would load and prepare the guns for the king. The friend had apparently done something wrong in preparing one of the guns, for after taking the gun from his friend, the king fired it and his thumb was blown off. Examining the situation the friend remarked as usual, “This is good!” To which the king replied, “No, this is NOT good!” and proceeded to send his friend to jail.

About a year later, the king was hunting in an area that he should have known to stay clear of. Cannibals captured him and took him to their village. They tied his hands, stacked some wood, set up a stake and bound him to the stake. As they came near to set fire to the wood, they noticed that the king was missing a thumb. Being superstitious, they never ate anyone that was less than whole. So untying the king, they sent him on his way.

As he returned home, he was reminded of the event that had taken his thumb and felt remorse for his treatment of his friend. He went immediately to the jail to speak with his friend. “You were right,” he said, “it was good that my thumb was blown off.” And he proceeded to tell the friend all that had just happened. “And so I am very sorry for sending you to jail for so long. It was bad for me to do this.”

“No,” his friend replied, “This is good!” “What do you mean,’This is good’? How could it be good that I sent my friend to jail for a year?” “If I had NOT been in jail, I would have been with you.”

            He stopped right next to me to greet his family. First he motioned to his youngest son (maybe six years old) as he laid down his bags. They gave each other a long, loving hug. As they separated enough to look in each other’s face, I heard the father say, “It’s so good to see you, son. I missed you so much!” His son smiled somewhat shyly, averted his eyes and replied softly, “Me, too, Dad!”

               Then the man stood up, gazed in the eyes of his oldest son (maybe nine or ten) and while cupping his son’s face in his hands said, “You’re already quite the young man. I love you very much, Zach!”  

                 They too hugged a most loving, tender hug.

                  While this was happening, a baby girl (perhaps one or one-and-a-half) was squirming excitedly in her mother’s arms, never once taking her little eyes off the wonderful sight of her returning father.

                The man said, “Hi, baby girl!” as he gently took the child from her mother. He quickly kissed her face all over and then held her close to his chest while rocking her from side to side. The little girl instantly relaxed and simply laid her head on his shoulder, motionless in pure contentment.

              After several moments, he handed his daughter to his oldest son and declared, “I’ve saved the best for last!” and proceeded to give his wife the longest, most passionate kiss I ever remember seeing.

             He gazed into her eyes for several seconds and then silently mouthed. “I love you so much!” They stared at each other’s eyes, beaming big smiles at one another, while holding both hands. For an instant they reminded me of newlyweds, but I knew by the age of their kids that they couldn’t possibly be. 

            I puzzled about it for a moment then realized how totally engrossed I was in the wonderful display of unconditional love not more than an arm’s length away from me.

               I suddenly felt uncomfortable, as if I was invading something sacred, but was amazed to hear my own voice nervously ask, “Wow! How long have you two been married?” “Been together fourteen years total, married twelve of those.” he replied, without breaking his gaze from his lovely wife’s face. “Well then, how long have you been away?” I asked the man finally turned and looked at me, still beaming his joyous smile.”Two whole days!”

                 Two days? I was stunned. By the intensity of the greeting, I had assumed he’d been gone for at least several weeks – if not months. I know my expression betrayed me, I said almost offhandedly, hoping to end my intrusion with some semblance of grace (and to get back to searching for my friend), “I hope my marriage is still that passionate after twelve years!”

                The man suddenly stopped smiling. He looked me straight in the eye, and with forcefulness that burned right into my soul, he told me something that left me a different person. He told me, “Don’t hope, friend… decide!”

                 Then he flashed me his wonderful smile again, shook my hand and said, “God bless!” With that, he and his family turned and strode away together.

                    I was still watching that exceptional man and his special family walk just out of sight when my friend came up to me and asked, “What’cha looking at?” Without hesitating, and with a curious sense of certainty, I replied, “My future!”

                                                  Finally, on the morning of his graduation, his father called him into his private study. His father told him how proud he was to have such a fine son, and told him how much he loved him. He handed his son a beautifully wrapped gift box. Curious, and somewhat disappointed, the young man opened the box and found a lovely, leather-bound Bible, with the young man’s name embossed in gold. Angry, he shouted at his father and said “with all your money, you give me a Bible?” and stormed out of the house.

                Many years passed and the young man had become very successful in business. He had a beautiful home and wonderful family, but realized his father now was getting old, and thought perhaps he should go see him. He had not seen him since that graduation day.

                 Before he could make arrangements, he received a telegram telling him his father had passed away, and willed all of his possessions to his son. He needed to come home immediately and take care of things.

                    When he arrived at his father’s house, sudden sadness and regret filled his heart. He began to search through his father’s important papers and saw the still gift-wrapped Bible, just as he had left it years ago. With tears, he opened the Bible and began to turn the pages.

                     His father had carefully underlined a verse, Matt.7:11, “And if ye, being evil, know how to give good gifts to your children, how much more shall your Heavenly Father which is in Heaven, give to those who ask Him?” As he read those words, a car key dropped from the back of the Bible. It had a tag with the dealer’s name, the same dealer who had the sports car he had wanted. On the tag was the date of his graduation, and the words PAID IN FULL.
 

                A store owner was tacking a sign above his door that read “Puppies For Sale.” Signs like that have a way of attracting small children and sure enough, a little boy appeared by the store owner’s sign. “How much are you going to sell the puppies for?” he asked. The store owner replied, “Anywhere from $30-$50.”

                 The little boy reached in his pocket and pulled out some change. “I have $2.37,” he said. “May I please look at them?” The store owner smiled and whistled, out of the kennel came Lady, who ran down the aisle of his store followed by five teeny, tiny balls of fur. One puppy was lagging considerably behind.

                          Immediately the little boy singled out the lagging, limping puppy and said, “What’s wrong with that little dog?” The store owner explained that the veteriarian had examined the little puppy and had discovered it didn’t have a hip socket. It would always limp. It would always be lame. The little boy became excited. “That is the little puppy that I want to buy.” The store owner said, “No, you don’t want to buy that little dog. If you really want him, I’ll just give him to you.”

          The little boy got quite upset. He looked into the store owner’s eyes, pointing his finger, and said, “I don’t want you to give him to me. That dog is worth every bit as much as all the other dogs and I’ll pay full price. In fact, I’ll give you $2.37 now, and 50 cents a month until I have him paid for.”

          The store owner countered, “You really don’t want to buy this little dog. He is never going to be able to run and jump and play with you like the other puppies.”

         To this, the little boy reached down and rolled up his pant leg to reveal a badly twisted, crippled left leg supported by a big metal brace. He looked up at the store owner and softly replied, “Well, I don’t run so good myself, and the little puppy will need someone who understands!”

A 10 year-old boy entered a hotel coffee shop and sat at a table. A waitress put a glass of water in front of him.
 

“How much is an ice cream sundae?” the little boy asked.

“Fifty cents,” replied the waitress.

The little boy pulled his hand out of his pocket and studied the coins he had.

 ”Well, how much is a plain dish of ice cream?” he inquired.

        By now, more people were waiting for a table and the waitress was growing very impatient. “Thirty-five cents,” she brusquely replied.
The little boy again counted his coins. “I’ll have the plain ice cream,” he said.

                       The waitress brought the ice cream, put the bill on the table and walked away. The boy finished the ice cream, paid the cashier and left. When the waitress came back, she began to cry. As she wiped down the table, there placed neatly beside the empty dish were two nickels and five pennies.

            You see, he couldn’t have the sundae because he had to have enough money to leave her a tip.

Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti
dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai
culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una
cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme
indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de
cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de
chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza
asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda,
ca una dintre cele mai raspandite strategii de
supravietuire e mitocania agresiva.

In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si
menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt
prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape
pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si
ritualuri de contact care sa elimine, practic,
posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te
contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to
disagree” (“am cazut de acord ca nu suntem de
acord”). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti
sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare
te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate
ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta
ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala
pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv,
asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in
picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine
vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie
cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i
se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo
cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor
incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de
lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile
zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem
vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care
te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani
din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat
si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au
devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca
nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate
ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar
fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei
blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in
perioada” de sergentii lor. Cand ajung ei insisi
sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate
nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile
victime intr-o societate profund alienata psihic, o
societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora
actuala: tensiunea continua la nivelul vietii
cotidiene. Starea continua de explozie, care ne
provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul
generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun
prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au
impins spre asta saracia si lipsa de orizont,
carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti
dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase.
Pot fi si alte explicatii obiective.

Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot
acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul
careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si
obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul
nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam
voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale
publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel  de incapabili de a
distinge binele de rau ca  tarfele si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra
sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi
spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice
demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un
rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite
deocamdata.

        Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?

          Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea. Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
- Daca m-ai putea ajuta tu pe mine poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
- As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
- Bine, incuviinta batranul intelept.

            Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ.. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.

            Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.

             … Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.
- Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la a deva rata valoare a inelului.
- Nici nu-ti imaginezi cat a deva r au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem a deva rata valoare a inelului. Incaleca si alearga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.

              Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclama naucit tanarul.
- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.

                Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
- Ia loc, te rog – ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.
Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.

                       Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra si  nu va  dati  pe degeaba , unuia sau  altuia  doar  pentru ca  lumea  asta prost  asezata  le  da  o  oaresce  “aura” ! 
 
Sa va iubeasca oamenii, ingerii si Bunul Dumnezeu!

       Începe prin a deschide ochii si a fi surprins ca ai ochi pe care îi
poti deschide. Acea paleta minunata de culori care ne este oferita
necontenit pentru simpla încântare. Priveste cerul! Atât de rar privim
cerul , atât de rar observam cât de diferit este, clipa de clipa, cu
norii care vin si trec. Ne gândim doar la vreme si chiar si în
legatura cu vremea, nu ne gândim la multele nuante legate de ea. Ne
gândim doar la vreme buna, la vreme rea. Ziua de azi, chiar acum, are
o vreme unica, o vreme care, probabil, nu se va repeta nicicând în
exact aceeasi forma. Modul de formare a norilor pe cer nu va mai fi
niciodata acelasi cum este chiar acum. Deschide ochii! Priveste norii!

                Priveste fetele oamenilor pe care îi întâlnesti. Fiecare are o
incredibila poveste în spatele acelei fete. O poveste pe care nu ai
putea-o niciodata întelege pe de-a-ntregul. Nu doar propria lor
poveste, ci si povestea stramosilor lor. Toate merg atât de mult
înapoi în timp. Si în acest moment prezent, în aceasta zi, toti
oamenii pe care îi întâlnesti, toate acele vieti ale multor generatii
si din atâtea locuri de pe Pamânt curg laolata si se întâlnesc cu tine
aici, ca o apa datatoare de viata, daca doar îti deschizi inima si
bei.

             Deschide-ti inima catre incredibilul dar pe care ni-l face
civilizatia. Apesi un întrerupator si ai lumina electrica. Rasucesti
un robinet si ai apa calda si apa rece si apa potabila, un dar pe care
milioane si milioane de oameni din lume nu-l vor trai niciodata.

               Acestea sunt doar câteva dintr-un numar enorm de daruri în fata carora
îti poti deschide inima. Îti doresc sa îti deschizi inima în fata
tuturor acestor binecuvîntari si lasa-le sa se reverse prin tine,
astfel ca fiecare persoana pe care o vei întâlni astazi sa fie
binecuvântata de tine: de ochii tai, de zâmbetul tau, de atingerea, de
simpla ta prezenta.

                Lasa Recunostinta sa debordeze si binecuvânteaza totul din preajma ta.
                                  Si astfel, va fi cu adevarat o zi buna.